Filozofia post pozitivismului și rolul falsificării în știință: perspectiva lui Karl Popper
Atunci când vorbim despre modul în care cunoașterea științifică evoluează și se rafinează, ne putem pierde adesea în labirintul teoriilor și paradigmelor care, de-a lungul timpului, au încercat să definească limitele și potențialul științei. În acest context, filozofia post pozitivismului a venit ca o reacție la anumite constrângeri ale pozitivismului clasic, aducând în discuție noțiuni precum falsificarea și cunoașterea aproximativă, elemente esențiale în înțelegerea modernă a științei.
De la pozitivism la post pozitivism: o schimbare de paradigmă
Istoria filozofiei științifice a fost marcată de trecerea de la viziunea positivistă, care privilegia verificabilitatea și observabilitatea ca piloni ai cunoașterii, către o abordare mai flexibilă, ce recunoaște limitele și incertitudinile inerente procesului științific. În esență, pozitivismul clasic a fost construit pe ideea că știința trebuie să se bazeze pe date concrete, măsurabile, și că teoriile care nu pot fi testate empiric sunt lipsite de sens. Însă, această perspectivă a fost criticată pentru rigiditatea sa, pentru faptul că impunea un standard prea înalt de verificare, uneori imposibil de atins, și pentru tendința de a exclude din discuție anumite domenii ale cunoașterii.
Post pozitivismul vine ca o încercare de a depăși aceste limitări, punând accent pe flexibilitate, pe procesul continuu de ajustare și pe recunoașterea faptului că cunoașterea științifică nu poate fi decât aproximativă. În această viziune, teoriile nu sunt adevăruri absolute, ci modele tentante, mereu susceptibile de falsificare și de înlocuire, odată cu apariția unor noi date sau interpretări.
Falsificarea: un concept revoluționar în filosofia științei
Conceptul de falsificare, introdus de Karl Popper în anii ’30, a reprezentat o schimbare profundă în modul în care înțelegem demersul științific. Dacă până atunci majoritatea filozofilor considerau că o teorie trebuie doar să fie verificabilă pentru a fi valabilă, Popper a susținut contrariul: o teorie științifică trebuie să fie falsificabilă, adică trebuie să poată fi testată în mod explicit și să existe cel puțin o posibilitate de a o respinge.
Astfel, Popper a înlocuit criteriul verificabilității cu cel al falsificabilității, argumentând că progresul în știință nu constă în acumularea de adevăruri absolute, ci în eliminarea teoriei care nu se pot dovedi a fi false. În această viziune, o ipoteză științifică trebuie să fie formulată astfel încât să poată fi pusă la încercare în mod clar, iar rezultatul negativ (falsificarea) să conducă la respingerea sau ajustarea acesteia.
Un exemplu concret ar putea fi teoria gravitației universale. Dacă, în mod ipotetic, s-ar descoperi că anumite obiecte nu se comportă conform predicțiilor acestei teorii, aceasta ar fi falsificată și, implicit, revizuită sau înlocuită cu o explicație mai precisă. În cazul literar, dacă un cercetător ar demonstra că anumite fenomene naturale contrazic predicțiile teoriei, acest lucru nu ar însemna sfârșitul științei, ci începutul unei noi etape de cercetare și ajustare.
Cunoașterea aproximativă și rolul criticii constante
Un aspect fundamental al filozofiei lui Popper îl reprezintă ideea că cunoașterea științifică nu poate fi considerată niciodată definitivă. În schimb, ea trebuie percepută ca o construcție mereu în devenire, o cunoaștere aproximativă, care se rafinează pe măsură ce apar noi date, noi interpretări și noi teste. În acest mod, știința devine un proces de eliminare a erorilor, de respingere a teoriilor care nu se pot susține în fața experimentului și de înlocuire cu modele mai robuste.
Un exemplu relevant ar fi evoluția teoriei atomice. De la modelul lui Dalton, considerat pentru mult timp suficient de precis, până la teoria cuantică modernă, fiecare etapă a presupus falsificarea și înlocuirea unor concepte anterioare. În acest fel, cunoașterea nu devine un adevăr absolut, ci o construcție temporară, deschisă modificărilor și îmbunătățirilor.
Critici și limite ale falsificării
Deși ideea de falsificare a fost extrem de influentă și a contribuit la consolidarea unei abordări critice în știință, ea nu a fost lipsită de controverse. Unii filozofi au subliniat că în practică, falsificarea nu este întotdeauna atât de clară și de simplă precum pare teoretic. În realitate, teoriile sunt adesea complexe și pot fi interpretate diferit de către cercetători, iar contextul experimental poate fi influențat de multiple variabile.
De exemplu, în domenii precum medicina sau ecologia, teoriile sunt dificil de falsificat în sens strict, din cauza variabilității fenomenelor și a limitărilor tehnice. În plus, există riscul ca anumite teorii să fie adaptate pentru a evita falsificarea, ceea ce ridică întrebări despre limitele strictete ale criteriului popperian.
Impactul asupra științei contemporane
În ciuda criticilor, moștenirea lui Popper a avut un impact profund asupra modului în care privim știința.
